Bunicul secret secret pentru articulații


Transpirată și obosită, cu mușchii picioarelor pulsând, cu șosetele duhnind după o oră în ghetele alea purtate de vreo patru fete pe zi, numai la 35 de ani, articulațiile doare nu mă simțeam.

Sala nu diferă cu mult de liceu. Nu eram în cea mai bună stare de spirit în perioada aceea, dar nu mergeam la sală pentru socializare. Mergeam de trei ori pe săptămână ca să nu mai gândesc, ca să obosesc suficient încât să reîncep să dorm noaptea.

Asta până când a intrat în sală o bunicul secret secret pentru articulații nouă. Era micuță, un pic îndesată, dar părea în formă. Avea ochelari de hipsteriță, cu rame negre, o coadă la fel de neagră prinsă în vârful capului și un ghiozdan bleu.

Am simțit un mic fior pe șira spinării și am început să mă întreb dacă nu cumva are vreun gând necurat. Ăla din față, de lângă instructor. Până să ajung însă, tipa în cauză bunicul secret secret pentru articulații luase locul. Abia am revenit în țară și mă simt mai străină ca oricând, dar aici, la sală, mă simt bună la ceva, rezistentă, exemplară?

durerile de cot durere în articulațiile genunchiului ce trebuie făcut

Era o oră de Kangoo, nu un atac la reputația mea. De asta urma să mă ocup în altă zi, la terapie.

Mergem înainte

Pe moment, voiam doar să arunc o fată cu hanorac roz pe scări. Nu le mai făcusem de mult timp să râdă. Mai degrabă le îngrijorasem, poate le și speriasem uneori. Agitată și energizată de nervi, dar vie.

Au mai rămas:

Nici nu apucasem să mai am vreun flash în bunicul secret secret pentru articulații aia. Aveam 17 ani, eram la cel mai bun liceu din București, aveam doi bunici la Suceava pe care îi adoram, o mamă și un tată, dar el dispăruse din peisaj un an mai devreme, când ai mei au divorțat și chiar și un job.

Eram pe cai mari. Dar mama nu era încântată de mai multe chestii legate de mine în acea vreme, iar sentimentul era reciproc. Eu chiuleam, ea călătorea prea mult. Așa că, din punctul meu de vedere, eram chit. Singurul lucru apropiat de așa ceva era Suceava, unde locuiau bunicii mei iubitori și pisălogi, care erau împreună de 40 și ceva de ani și care reprezentau normalitatea la care aspiram. Eu mă conversam pe Messenger cu un băiat și nu prea aveam chef de ea — oricum vorbeam în fiecare zi.

O oră mai târziu, am văzut că mă sună iar.

artroza artrita articulațiilor gleznei

De ce mă sunau de pe telefonul bunicii? Apoi am sunat eu la spital pentru că nu mai puteam să stau fără să știu. Tot timpul se îneca cu mâncare, era pofticioasă și grăbită.

Dar doar bunicul știa manevra asta, iar el era acasă.

PRACTICI PENTRU TRATAREA BOLILOR SISTEMULUI LOCOMOTOR (ARTICULAȚII)

Asta era bunica. Întotdeauna mai avea de dat o indicație. Zilele care au urmat sunt o ceață și probabil așa vor rămâne. Când am ajuns pe strada noastră, bunicul era la poartă, ne aștepta ca de fiecare dată când veneam acasă.

Cosmetice - Parfumuri - Anunturi gratuite - pentru dureri

De data asta era întuneric și el plângea. Ea ne ținea laolaltă, ne aduna de sărbători, ne sfătuia când aveam probleme și când nu eram în stare să luăm o decizie, o lua ea pentru noi. Nu era o situație care mă flata, pur și simplu știam că așa e.

bunicul secret secret pentru articulații articulațiile la cot și picioarele doare

Pe 6 apriliela fix trei ani după bunica, a murit și bunicul, tot de cancer. Cu câteva săptămâni înainte de vânzare, am fost la Suceava cu prietenul meu de atunci. Eram cu el de vreun an și jumătate, ne făceam planuri de plecat împreună la masterat în Anglia, iar apoi voiam să ne întoarcem în România și să ne deschidem o firmă de consultanță politică. Voiam să văd casa în care am crescut o ultimă dată înainte să o scoatem la vânzare și nu voiam să fiu singură. Vreo lună mai târziu, casa era vândută, demolată din temelie, iar eu și prietenul meu ne despărțiserăm.

Era un moment de respiro, în care mama era mai OK, iar doctorii mai optimiști. Era și un moment în care simțeam că nu mai am nimic de pierdut. Încheiasem două relații lungi, complicate și pline de plăgi deschise.

Aveam suficientă experiență în presă și simțeam că nu mai am vreun munte atractiv de urcat în România, cel puțin nu profesional. De acolo îmi adusese și cele mai frumoase cadouri: păpuși Barbie originale, inclusiv o Barbie negresă și rochii de mireasă sau de bal pentru păpușile colecționate. Uneori mă gândesc dacă nu cumva am ales să fug atunci, la sfârșitul verii lui Nu voiam să fiu un personaj secundar în propria mea viață.

Mama era de aceeași părere, ba chiar avea un nou motiv să se laude la serviciu. În Anglia, lucrurile au mers ca unse. Îmi plăcea casa noastră — era mică, dar bine compartimentată, cu patru dormitoare și o bucătărie spațioasă, o curte destul de mare, iar vizavi de noi, o fermă de cai. Aveam și un motiv bun să fac asta.

Mă pregăteam să aplic la un masterat la Londra, în creative writing. Nu aveam de gând să irosesc timp sau energie pe altceva sau altcineva.

Prin bunicul secret secret pentru articulații am fost chemată la interviu. Eram fericită, mândră, cu zece mii de planuri în cap, convinsă că până la urmă totul o să fie bine și că nimic nu mă poate opri din a ajunge să scriu pentru The New Yorker, revista mea preferată. Ea era la pat de câteva luni, de prin vară, când eram între anul I și II de masterat. Camera fusese practic înghițită de flori, pentru că abia o sărbătoriserăm.

Nu sunt trei zile, nu sunt nici patru. Am plâns mult în ziua aia, dar apoi totul a început să se estompeze. A fost primul meu tatuaj și nici nu am avut vreodată o pasiune pentru așa ceva. Pe mama o chema Victoria, plus că voiam să fie ceva care să mă motiveze, să îmi dea un imbold. Toată această scenă fermecătoare se petrecea în timp ce mă conversam pe Facebook ba cu un tip cu care abia începusem să mă văd, ba cu bunicul secret secret pentru articulații meu prieten din facultate, care își pierduse și el mama bunicul secret secret pentru articulații și cu care aveam prostul obicei de a nimeri periodic în același pat când viața devenea prea grea.

Ironic, știu.

reumple unguent pentru articulații

Nu mai reușeam să dorm și consumasem toate anxioliticele lăsate de una din prietenele bune ale mamei și ale mele, psihiatru de meserie. Și așa făcusem, doar că aveam nevoie des în perioada aceea. Eram și anxioasă, și de toate. Aveam nevoie de oameni apropiați, de prieteni. Una dintre minunățiile depresiei e că ți se duce naibii memoria, nu mai ții minte chestii recente pentru că nu mai ești atent la ce se întâmplă în jur, atât ești de blocat în capul tău.

artroza deformantă și metoda de tratament

Apoi, probabil, am adormit. Nu știu cum ar reacționa alți oameni la o asemenea rețetă, dar eu am fost ușurată chiar dacă puțin surprinsă de doza măricică. Urma să dorm mult, să fiu cam moleșită în timpul zilei, dar creierul meu urma să se odihnească și asta era tot ce voiam. Pastilele nu rezolvă nimic dacă te bazezi doar pe ele, evident. Nu îți aduc nici fericirea, nu te fac nici legumă, nu îți afectează nici creativitatea, personalitatea sau orice altceva.

Pastilele îți dau timp să faci ceva, pentru ca atunci când le întrerupi să nu te întorci de unde ai plecat.

articulațiile rănite de boldenonă

Cu o lună înainte să revin în București, în Chișinău încă ningea. Eram la birou, la subsolul unei clădiri din centru, unde lucram pentru un ONG de media. Era un job bun și în zilele când nu mă enervam prea tare pe situația presei și a vieții din Moldova, chiar îmi plăcea. Împărțeam biroul cu Radu, coordonatorul IT, și Vova, unicul reporter al centrului și subalternul meu. Vova nu prea putea să vorbească, însă a zâmbit puțin. După vreo două ore a sosit și ambulanța, o dubiță rusească murdară și zgmotoasă.

Trebuia, evident, să se ducă cineva la spital cu el, iar Viorel și Anatolie trebuiau să plece la o filmare în bunicul secret secret pentru articulații orașului. Vova locuia singur în Chișinău, avea o iubită care lucra în presă, dar nimeni nu știa prea multe detalii. Am încremenit. Am încercat să protestez, însă deja fusesem ajutată să mă urc în ambulanță.

Era un puști timid care încerca să se descurce în sărăcia din Chișinău și, deși era cu doi ani mai mare, îl vedeam ca pe un frate mai mic.

I se mai calmaseră spasmele. Am stat cu el vreo trei ore, până când a bunicul secret secret pentru articulații prietena lui — o fată micuță, speriată, cu vocea imperceptibilă. Am ieșit din spital ușurată că Vova era bine, dar furioasă pentru că fusesem lăsată singură. Nu mă așteptam ca oamenii de la muncă bunicul secret secret pentru articulații îmi citească gândurile și anxietățile, dar știau cu toții că mama murise recent.

Nu eram în stare să mă gândesc ce fobii, probleme sau treburi ugente ar fi putut avea ceilalți, sau cum reacționează oamenii în Moldova la situații de criză. Nu bunicul secret secret pentru articulații în stare să îmi dau seama dacă nu cumva fusese mai bine că am mers eu la spital, pentru că știam ce să fac în situația aia.

În acel moment, pe măsură ce mă apropiam de birou în taxiul plătit cu cei 30 de lei, simțeam doar furie. După discuția cu public însă, nu eram sigură dacă vreau să mă întorc la el — se făcuse deja coadă pentru autografe și nu voiam să fiu o fană. Cu scrisul aveam probleme încă din Moldova, dar cu toate eforturile, tratamentele și diferitele tehnici de stimulat creativitatea, nu reușisem să mă motivez.

Cel mai rău a fost când am avut de scris disertația, în vara lui Aveam nevoie de discuții, dezbateri, eram nevorbită și sălbăticită.

Reumatismul

Am fost surprinsă, nu mă așteptam ca mama să fie genul care să-și discute problemele cu un străin. Când am intrat în sala de așteptare goală de lângă biroul ei, șapte ani mai târziu, am văzut că aveam de ales între un scaun și două fotolii. Unul dintre ele era mai mare, din piele maro, în care te afundai cu totul, iar celălalt era tot comod, însă mai tare, sobru. Vreo 15 minute mai târziu, a apărut Barberry tratament comun, cu un șal la gât și un zâmbet larg sub un păr roșu și ciufulit.

Era la curent cu toată legătura alambicată dintre noi, dar nu am vorbit prea mult despre asta. Am scris anevoios, cu blocaje și poticneli, searbăd și din obligație, dar am terminat lucrarea. Am dezvoltat destul de repede o reală pasiune pentru capsat și perforat. Am realizat că îmi place să stresez webdesigneri prin mailuri și că pot să vorbesc cu clienți fără să fac vreo gafă.

Acum mă gândesc să mă apuc de aikido sau box. Întotdeauna se poate și mai rău, întotdeauna se poate și mai bine. Iar fiecare nou început are și un sfârșit, apoi vine altul și tot așa. Nu numai ele promovau gândirea asta aproape pleonastică, ci și cei din jurul lor o preluau cu entuziasm.

Pe nesimțite, după moartea mamei, a început să mi se întâmple și mie. Ce altceva poți să faci decât să mergi înainte? Au fost multe momente în care am crezut că viața mea nu mai are cum bunicul secret secret pentru articulații se îndrepte.